Familia în aspectul actual
Dominat de evoluţiile brutale ale societăţilor contemporane, individul zilelor noastre se găseste într-o bună măsură, deconectat de la referinţele trecutului. Orizontul sensurilor şi credinţelor pe care el trebuie să-l inventeze singur sau în interiorul unor mici grupări (familia) este constituit din „fragmente ivite din vechi sisteme de sensuri şi credinţe, precum şi crâmpeie de sensuri pe care le combină între ele, urmând, în acest scop, modalităţi de întrebuinţare eliberate de societatea globală mondialistă”.
Familia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizarea lumii contemporane. Diminuarea rolului bisericii în viata cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, libertinaj, înmultirea actelor de coruptie, s.a.
Este de la sine înteles că educaţia religioasă primită la şcoală nu poate fi eficientă decât dacă ambianţa familială, mediul în care trăieşte copilul, intră în confruntare cu cele auzite la scoală. Deoarece dacă, la orele de religie, de exemplu, copiii învaţă că este o greşeală, un pacat, în faţa lui Dumnezeu, adulterul, să fure sau să mintă, iar la parinţi ei văd contrariul, atunci confuzia lor va fi fără iesire. În egală masură exerciţiul rugăciunii, sau a comportamentului creştin conform perceptelor scripturistice, sau aplicarea învăţăturilor date de Mântuitorul prin pildele Sale; etc., toate acestea nu vor fi niciodată eficiente pentru educaţia şi viaţa unui copil dacă ele n-au fost puse în scenă şi trăite zilnic la nivelul mini-laboratorului existenţial, familia.
A vorbi astăzi despre secularizarea sentimentului religios sau despre societate secularizată, face să se înteleagă că religia nu mai are sens în societatea modernă.. Secolul Luminilor, Revoluţia franceză, dezvoltarea ştiinţei, afirmarea individului şi încă multe alte lucruri vin să tulbure ordinea religioasă tradiţională şi să impună o desfăşurare, fără precedent, a simbolicului şi a indiferentismului religios înteles de cele mai multe ori ca expresie a desacralizării societaţii contemporane.
Referindu-ne la aspectul religios, se observă ca părinţii actualilor copii au trait şi s-au format educativ în perioada când în şcoli nu se preda religia. Oficial se realizează o educatie ateistă şi efortul de a-i îndeparta pe oameni de religie. Părinţii au informaţii religioase puţine şi neautentice, amestecate cu variate forme de religiozitate populara (obiceiuri, traditii laice, mica magie, etc.).
Dacă existenţa unei familii organizate contribuie la sporirea religiozităţii şi formarea unor buni cetăţeni, lipsa acesteia are frecvent efecte negative. Declinul autorităţii părinţilor, neînţelegerile din familie, îi fac pe copii să-şi piardă încrederea în părinţi, în buna funcţionare a organizării instituţiilor sociale. Copiii se îndepartează de tradiţii, de religie, devin sceptici, caută soluţii de viaţă în altă parte. Orfanii sau cei abandonaţi sunt mai putin credincioşi, refractaţi, dezorientaţi. Chiar instituţionalizarea lor în cămine, orfelinate, nu le oferă căldura şi ambianţa spirituală din familie. Modelul familial bazat pe afecţiune şi emotivitate este înlocuit în instituţiile de stat cu modelul organizat, obligatoriu.Motivaţia trăirii se schimbă din dragoste în explicaţii, constrangere.
Constatând existenţa unor asemenea procese, familia şi biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului “stâncă a ordinii” în această lume schimbatoare şi trecătoare.
Familia are o importanţă majoră, în societatea modernă secularizată si, din ce în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a esuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societăţii, părinţii îsi îndreaptă mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii Crestine.
Sigur sunt mulţi şi prin multe mijloace vor să scoată familia din acest impas al secularizării (organizaţii non guvernamentale, conferinţe, congrese, întruniri, programe şi proiecte diverse sau chiar resacralizare prin diferite tehnici orientale sau scientiste), dar eu am ales un drum mai simplu şi cred mai eficient. Gândirea Cuviosului Paisie Aghioritul. Desigur gândirea sa nu e în afara gândirii tipic ortodoxe, dar sfiinţia sa vorbeşte cu un aer mai deschis, mai aproape de omul contemporan şi chiar adeseori foloseşte acele cuvinte uşor umoristice de o rară delicateţe. Cuviosul Paisie, monah simplu, dar un mare trăitor, a încercat să vorbescă omului contemporan despre ceea ce are nevoie mai mult, despre Dumnezeu şi cum putem ajunge la îndumnezeire prin exerciţii simple. Acest părite ar putea fi numit dascălul simplităţii, avea o simplitate uimitoare fără a ştirbii cu ceva teologhisirile predecesorilor săi. În lucrarea de faţă voi prezenta familia creştină în găndirea marelui aghiorit.
II. Familia şi monahismul căi binecuvântate
Pentru a vorbi de aceste două căi, mai întâi trebuie să înţelegem sensul vieţii şi menirea omului. Amândouă căi sunt binecuvântate, pentru că amândouă îl duc pe om la Dumnezeu. Amândouă sunt în Biserică, şi amândouă duc la Rai dacă se trăieşte după Dumnezeu. Au aceleşi scop dar condiţia este să nu se judece unul pe celălalt. Misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. Hristos a spus saducheilor că în viaţa viitoare vom trăi ca îngerii (Mt. 22,30), de aceea unii tineri trăiesc viaţa cu mărime de suflet, devenind monahi şi încep să trăiască viaţă îngerească încă de aici. De reţinut că nu numai monahii trăiesc virtuos, ci şi cei căsătoriţi. Dacă eşti familist şi Îl iubeşti pe Daumnezeu, dacă eşti atras de dragostea Lui, dobândeşti mare sporire duhovnicească, iar odată cu aceasta înzestrezi copii cu virtuţi, creând o familie bună şi vei lua îndoită răsplată de la Dumnezeu.
Fiecare tânăr trebuie să aleagă, să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate face şi potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi. Pentru a lua o decizie e nevoie de încredere în Dumnezeu, deoarece El acţionează acolo unde omul nu poate, iat tânărul nu trebuie să se grăbească a lua decizii pripite. Fiecere are chemarea sa, fiecare este liber, şi Dumnezeu respectă libertatea omului spre a urma calea pe cere îl odihneste.
Duhovnicul are un mare rol în viaţa tinerilor. El poate să-i ajute să aleagă viaţa şi să urmeze chemarea lor adevărată, decizia fiind a tânărului. Hotărârea nu trebuie să dureze prea mult ci să înainteze cu încredere în Hristos. Cel tânăr se adaptează mai uşor oricărei fel de viaţă, iar cel mai vârsnic mai greu se schimbă după ce şi-a format caracterul. Mai târziu şi hotărârea se i-a mai greu, deoarece şi preocuparea de viaţă este mai lânceză. Cu cât o lucrare duhovnicească se face mai în copilărie cu atâ mai uşor va fi mai târziu, indiferent de viaţa pe care o alegem. Viaţa duhovnicească este condiţia de bază pentru orice fel de viaţă am urma. Până va veni vremea să devi monah sau parinte, este absolut necesar viaţa curată. Indiferent viaţa pe care o urmează frumuseţea la care trebuie să caute este cea interioară, dragoste ne-egoistă, înţelegere şi cunoaşterea începutului a ceea ce avem în faţă, a unei greutăţi, de aceea Biserica încununează pe cei ce biruiesc. Căci precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cununiile sunt simbol al biruinţei plăcerii. Mare demnitate este căsătoria, ea a fost rânduită de însuşi Iisus Hristos, care a făcut-o ca aducătoare de har şi binecuvăntare. Prin căsătorie se nasc suflete pentru a se bucura de Împărăţia lui Dumnezeu, formează soţi şi părinţi sfinţi, prin urare este o viaţă sfântă. Cu toate acestea Biserica recunoaşte fecioria de bunăvoie, superioară căsătoriei, fără ca Biserica să renunţe la Taina Nunţii. Spre acestea foarte sugestiv este capitolul şapte din Epistola I către Corinteni.
III. Întemeierea şi menţinerea familiei
a). Pregătirea de căsătorie
Tânărul care se pregăteşte de căsătorie, mai întâi să se gândească serios la aceasta şi să facă cunoscut părinţilor. Să cultive virtutea dragostei cât mai mult, iar gândul sa-i fie mai mult la frumuseţea interioară, pentru a rămâne amândoi uniţi pentru todeauna, iar iubirea lor să nu fie egoistă ci să lase loc şi pentru al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Caracterele diferite ale soţilor în viziunea Cuviosului Paisie sunt benefice spre a se completa unul pe celălalt şi spre a nu da în extreme. El spunea: Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Vai vouă dacă aţi avea aceleşi caracter! Ce s-ar întâmpla daca amândoi vor fizgârciţi sau amândoi cu dare de mână? Caracterele diferite pot ajuta la educaţia copiilor spre a nui constrânge dar nici ai lăsa liberi. Caracterele diferite sunt de trebuinţă dar să nu se întreacă măsura.
Respectul reciproc este un element fundamental în familie.Evanghelia spune ca femeia să se eamă de bărbat, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect, iar respectul se află în dragoste. Cel pe care îl iubesc îl respect, şi pe cel care îl respect îl iubesc. Dragostea dintre soţi trebuie să fie curată spre a fi un climat paşnic în familia pentru a putea împlini datoriile lor duhovniceşti. Jertfireade sine este un alt element esenţial, a te pune în locul celuilalt, să te doară durerea celuilalt şi să te bucure bucuria lui. Răbdarea şi rugăciunea ajută la menţinerea familiei, să nu cedezi la clipa de indoială a unuia dinte ei. Dumnezeu a legat mântuirea de răbdare. Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui (Mt. 10, 22). Răbdarea porneşte din dragoste, iar de răbdare au nevoie şi monahii. În familie ca şi în mănăstire trebuie să te smereşti înaintea celuilalt, să-i imiţi virtuţile şi să-i suporţi capriciile. Răbdarea să fie cu rugăciune şi bunătate, fără dispreţ. Să nu se uite sensul căsătoriei care duce la distrugere şi deznădejde. Naşterea trupească a pruncilor nu este de ajuns, trebuie să-i naşti şi duhovniceşte. Dacă soţii duc o viaţă conjugală, nu trebuie să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh. În familia cu mulţi copii se află sentimentul de dăruire de dragoste de jertfire de sine. Cel mic îl iubeşte dar şi îl respectă pe cel mai mare. Părinţii cu mulţi copii au o inimă bună, iar copii au din pruncie jerfire de sine şi răbdare în greutăţi. Mama este un simbol al dăruirii de sine, trebuie să-ţi iubească copiii şi soţul mai mult decât pe sine, dar o adevărată mamă simte bucurie, poate cea mai mare bucurie a ei că este mamă. Femeia care nu rodeşte se chinueşte, îşi pierde menirea, nu mai are jertire de sine. După naşterea trupească trebuie să naştem şi duhovniceşte fii noştri. Educaţia copiilor este una din cele mai mari îndatoriri ale părinţilor. Dacă nu îi naşti duhovniceşte îi trimişi spre iad. Dacă copilul nu ascultă există o pricină. Poate a văzut ceva sau a auzit ceva, de aceea exemplu nostru este cea mai bună învăţătură. Mama pri ascultarea de soţ este un mare exemplu. Copilul are nevoie de dragoste şi afecţiune. Trebuie să-l asculţi să-l mângâi. Azi multi părinţi îşi văd copii numai seara şi atunci foarte puţin. Uneori au nevoie de ajutorul părinţilor, dar ei nu sunt lângă ei, dar mai apoi îi fac buni cu sila, dar în toate rugăciunea are eficienţă.
b). Copiii, parte din familie
Binecuvântarea părinţilor este cea mai mare binecuvântare pentru copii, de aceea ei trebuie să se îngrijească să o dobândească. Copii trebuie să ia sfaturile părinţilor ca pe o mare necesitate, mai ales la vâsta critică a adolescenţei, în această perioadă se poate aluneca uşor spre plăceri şi astfel te îndepărtezi de Dumnezeu. Totuşi nu trebuie să i se îngrădească libertatea, să cunoască ce este bun şi ce este rău. Libertatea să nu ajungă la distrugere, copilul trebuie să înţeleagă că ceea ce face părinţii lui este din dragoste şi ar trebui să le fie recunoscători. Copiii trebuie să discute cu părinţii săi aşa cum un monah discută cu stareţul său, să-şi descopere gândurile căci numai aşa poate fi ajutat. Unii din copii au probleme şi se chinuiesc, ei vor să facă după mintea lor dar nu au putere, ei trebuiesc ajutaţi să înţeleagă ceea ce e de competenţa lor şi ce nu. Trebuie să înţeleagă că părinţii îi mai dau câte o palmă dar nu din răutate ci din dragoste spre a îndrepta ceva. În familie copiii trebuie să aibă respect atât faţă de părinţi, cât şi faţă de cei mai mari. Să ai respect, supunere şi recunoştinţă faţă de cel mai mare este o necesitate. Iar cei mai mare trebuie să aibă dragoste faţă de cei mai mici să-i ajute şi să-i ocrotească. Cand acestea sunt in familie se crează o frumoasă atmosferă familială. Cum spunea Cuviosul: sa faci ascultare de fratele tău mai mare. Deşi nu afla dragostea tatălui la fratele mare, totuşi făcea mai multă ascultare de el. Atunci când soţii au dragoste între ei şi copiii au respect faţă de părinţii lor. Dumnezeu aşa a rânduit lucrurile ca toate să se lege de dragoste. În păstrarea unităţii familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-şi iubească femeia mai mult de cat oricare altă rudă, fireşte aceleşi lucru să facă şi femeia. La bătrâneţe copiii trebuie să aibă o grija deosebită faţă de părinţii lor. Multe famili au necazuri tocmai pentru că nu au grijă de bătrânii lor.
IV. ”Vorba sună, fapta tună”
Am numit acest capitol cu această maximă, arătând că cuvintele frumoase nu sunt îndeajuns pentru ca cel de lânga tine să se folosească. Părintele Iachint staret al Manastirii Putna, spunea că atunci când spui ceva, acela aude un sunet dar nu todeauna face, pe când când vede faptă, e mai mult decât cuvânt şi are valoare, şi mulţi se folosesc. Am spus acesta pentru a arăta că cel mai bun cuvât spus coiilor este fapta. Dacă părinţii lasă ceva în urmă să lase fapte. Darul cel mai de preţ este pilda. Darurile cereşti după cum spune imnograful sunt postul, privegherea şi rugăciunea etc.. într-un cuvânt asceza. Prin asceză omul se împlineşte duhovniceşte. Se simte împlinit, are o bucurie, este asaltat de o bucurie cerească. Asceza arată intenţia cea bună a omului şi prinde putere dumnezeiască. Evlavia este un lucru rar întâlnit, dac care mişcă aşa de mult sufletele. Bunul Dumnezeu rânduieşte pentru fiecare om o cruce potrivită, nu pentru a se chinui ci pentru a urca cu ea spre cer. Dacă cerem ceva de la Dumnezeu şi nu jertfim, rugăciunea nu ne este ascultată. Rugăciunea fara jerfă sunt doar cuvinte frumoase. Jerfa este arvuna ascultării. Există diferenţe esenţiale între legile naturale şi duhovniceşti. Cele naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba, în timp ce legile duhovniceşti au milostivire şi omul le poate schimba pentru că are de a face cu prebunul Dumnezeu. Cei ce s-au pocăit, Dumnezeu i-a iertat, deci au încetat legile naturale. Sensul cel mai adânc al vieţii este a înfrunta moartea. Cel ce încearcă a lua lucrurile altfel, nu va afla odihnă. Omul se mângâie cu adevărat când crede în viaţa cea adevărată şi veşnică care este după moarte. Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este o trecere dintr-o viaţă în alta. Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea. De aceea sufletul binecuvântat are bucuria raiului, iar cel ce are mustrări de conştiinţă are o parte din iad. Cel mai mare lucru este ca omul să simtă încă de aici bucuria Raiului, şi nu este greu să reuşim, dar din păcate egoismul ne împiedică.
De reţinut este faptul că părinţii care nu pot face ce trebuie pentru copiii lor, să-i încredinţeze dascălilor. De aceea Biserica se roagă: pentru părinţii şi învăţătorii noştri . Există însă şi Părinţi duhovniceşti, care lucrează pentru renaşterea duhovnicească a oamenilor şi ajută mai eficient la educaţia copiilor. Părinţii, duhovnicii şi dascălii au datoria de a ajuta tinerii să-şi aleagă viaţa şi a le lăsa moştenire pilda vieţii lor.
Dragostea rămâne cea mai bună pildă ce o poate lăsa moştenire părinţii fiilor. Virtutea dragostei este fapta care ţine unitatea în familie, atât între soţi cât şi cu fiii. Dragostea ţine unitatea pentru todeauna, atât în familie, în mănăstire cât şi în societate. Dragostea ţine unitatea cu Biserica şi cu Hristos. Armonia de care se vorbeşte la început, şi care este indispensabilă în familie, este însufleţită prin lucrarea dragostei. Aceasta este familia creştină, care are dragoste fără egoism.
Concluzii
Familia are o importanţă majoră, în societate si, din ce în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a esuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societăţii, părinţii îsi îndreaptă mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu sprijinul principiilor catehetice ale Bisericii. Cuviosului Paisie Aghioritul ne vorbeşte despre familia creştină cu un aer mai deschis, mai aproape de omul contemporan şi chiar adeseori foloseşte acele cuvinte uşor umoristice de o rară delicateţe. Cuviosul Paisie, monah simplu, dar un mare trăitor, a încercat să vorbescă omului contemporan despre ceea ce are nevoie mai mult, despre Dumnezeu şi cum putem ajunge la îndumnezeire prin exerciţii simple. Acest părite ar putea fi numit dascălul simplităţii, avea o simplitate uimitoare fără a ştirbii cu ceva teologhisirile predecesorilor săi
Mulţi sfinţi ne-au îndrumat prin cuvintele lor, dar socotesc că acest monah athonit are specificul său uşor amuzant dar de o profunzime neobişnuită. Sigur sunt mulţi şi prin multe mijloace vor să scoată familia din acest impas al secularizării (organizaţii non guvernamentale, conferinţe, congrese, întruniri, programe şi proiecte diverse sau chiar resacralizare prin diferite tehnici orientale sau scientiste), dar eu am ales un drum mai simplu şi cred mai eficient, gândirea Cuviosului Paisie Aghioritul.
PS. Acest articol postat pe blogul personal este o lucrare de seminar la disciplina Teologie Morala, sustinuta la ora de seminar. Lucrarea s-a vrut un rezumat la cartea Sfantului Paisie Aghioritul, Viata de familie, vol IV din opera sa. Recomand cu caldura acest articol mai ales celor ce au timpul foarte fugitiv si nu au posibilitatea sa citeasca opera integrala a Sfantului Paisie.
Cu mult drag. Macarie ieromonahul.
